Această este o întrebare care-mi este adresată de fiecare dată când încep un curs de pregătire pentru naștere și alăptare! Adesea sunt întrebată de mămicile cu care întru în contact imediat după naștere, dacă și eu am trăit astfel de experiențe?!?
Experiențele mele în naștere și alăptare, clar m-au influențat în ceea ce am oferit mai târziu mămicilor cu care am lucrat, și nu am avut experiențe negative, dar am simțit să dau mai departe normalitatea, determinarea cu care eu am depășit anumite situațîi, privirea instictiva a tot ceea ce a însemnat experiență mea de naștere și de mamicie.
Prima mea naștere naturală
Dragă mea, Cătălina,
Când s-a născut aveam 20 ani, încă nu-i împlinisem.
În anul 1993 sarcina era urmărită de medicul de la dispensar, dar mai mult, de moașă curentă. Era important să fii conectată cu o moașă și ea să-ți confirme prin măsurători lunare: cantar, măsurarea tensiunii arteriale, că totul este în regulă. Ducându-mă acum, peste ani, realizez că niciodată nu am gândit că ceva nu ar fi în neregulă.
Cum să nasc?
Această întrebare nu a existat, fiindcă normalitatea era că fiecare sarcina să se încheie cu o naștere naturală. Nici nu mi-am pus problema dacă mă tem de această tranziție! În jurul meu, ani buni, am ascultat poveștile despre naștere ale femeilor care nășteau. Îmi plăcea să ascult și să învăț de la ele. Știam că poate fi ușor dureros la un moment dat, dar că va trece când îți vezi copilul.
Gândindu-mă acum, la cei 19 ani ai mei, creierașul nostru cu cât are câteodată mai puține informațîi, cu atât trăiește confortabil?
Această afirmație ar putea să deranjeze sau nu, însă ulterior, studiile au arătat că o femeie cu cât are mai multe informațîi stocate în emisfera stânga, informațîi aduse de cunoaștere, cu atât, această femeie va avea tendința de a -și folosi informațiile în direcția : „Dar dacă” „
Revenind, am ascultat cu drag de moașă mea, doamna Vagner din Tulcea, avea bune recomandări atunci, dar mai mult, apreciam relația pe care o aveam cu ea. Îmi făcuse o mică pregătire pentru naștere, se presupunea că eram prospăt cadru medical și aveam ceva informațîi.
Știam că trebuie să mă duc la spital când contracțiile mele ajung la distanță de 5 minute între ele.
Atunci, nu știam vârstă de gestație în săptămâni, știam că ar fi trebuit să nasc începând de la sfârșitul lunii iunie, când se presupunea că întrăm în luna a nouă. Eram ocupată, gândul meu nu era la naștere, fiindcă zilnic programul meu de femeie proaspăt căsătorită care locuia cu socrii, presupunea un ritual zilnic de curățenie, spălat rufe, mâncare, etc. Ce am vrut să subliniez? Implicarea în activitățile de rutină nu îmi permitea să mă gândesc la momentul nașterii și să am scenarii, așteptăm că un copil cuminte: când va fi, va fi.
Știu că la un moment dat, era dată de 8 iulie, ceilalți începuseră să își pună întrebări legat de momentul nașterii, iar eu am spus simplu: va veni în curând, fiindcă i-am simțit căpușorul coborât.
Și așa a fost!
În seară zilei de 9 iulie, am început să mă sucesc prin pat, parcă vroiam să dorm, dar parcă nu, parcă ceva mă reținea. M-am îndreptat către baie, am realizat că au început ușor contracțiile. Mă întorc în pat, mi-am spus, era bine acolo, era două noaptea și parcă încă îmi era somn, de ce să mă trezesc, când moașă mi-a spus că pot să stau destul de mult acasă? Am încercat să dorm, respirând ușor, așa cum simțeam.
Soțul meu, m-a simțit. „Începe”, i-am zis. Deja nu mai puteam stă în pat, aveam nevoie să mă plimb. Mă plimbam de fiecare dată când începea contracția, în jurul patului și la un moment dat am început să poposesc cu mâinile sprijinite pe birou și îl rugăm pe soțul meu să îmi facă masaj la spate. Contracțiile erau mai puternice, iar eu nu mai simțeam nevoia să mă plimb în timpul lor, ci să mă opresc iar soțul meu să îmi facă masaj și să mă îmbrățișeze. Eram cu ochii pe ceas, dar totul se întâmplă în liniște, fiindcă camera noastră era lipită de a socrilor și nu am fi vrut să îi deranjăm, să îi trezim, plus că soacră era emoțională și avea tendința să precipite lucrurile. Eu aveam mesajul clar de la moașă mea: „La 5 minute pleci spre spital”
Ora 5 dimineață, contracțiile la 5 minute, ușor ieșim din camera, trebuia adusă mășînă din garaj. Plecăm spre spital, stau pe bancheta din spate într-o parte, drumul mi s-a părut scurt, mă deranja mai degrabă, grijă pe care mi-o arătau ceilalți, eu vroiam liniște, doar.
Ajungem la spital, dilatație 5, ora 5,30. Întru într-o sala de pretravaliu unde erau probabil încă vreo alte 10 femei care erau în diferite etape ale travaliului. Știu că mi s-a făcut o fiolă de calciu gluconic. Nu știu când a trecut timpul, dar e stăteam în picioare și mă legănam iar cu mâinile strangeam marginea patului, era rece. M-am trezit că din poziția inițială, din picioare, mă duc către aplecat, apoi șezând, totul pe lângă pat.
Era schimbul de tură și trebuia să se vadă situația.
Ora 7,10 pe masă pentru a se verifică situația, dar era și momentul nevoii mele de a împinge. Este o ceață interesantă peste tot ce a fost atunci…7,20 s-a născut Cătălina, 3700 g, 52 cm, apgar 10.
A fost uau!
Apoi am rămas singură în salon, Cătălina era în secția de nou născuți. Erau ritualurile acestea: mama în secția obstetrică, copilul în cealaltă jumătate de secție, la nou născuți.
Nu aveam informațîi atunci despre beneficiile nedespartirii mamei de copil, dar am trăit bucuria și euforia nașterii chiar dacă fetiță nu era lângă mine. Trăiam sentimentul pe care mi-l impregna adrenalină, uau! Am născut! Uau! Ce frumusețe de copil! rămânând conectată cu imaginea ei de imediat de după naștere.
Alăptarea-prima mea experiență în alăptare
Era alăptare la program, abia așteptăm să ajung acolo! Erau scaune de alăptat, care aveau o gaură în interior pentru a se putea proteja perineul. Nu puteam stă pe scaun, îmi era bine dacă stăteam în picioare. Nu-mi amintesc cum a fost prima atașare, dacă a durut sau nu, dar știu clar că a venit o infirmieră bătrână, doamna Ana, care aducea copiii sărmăluțe, câte 2-3 pe câte un braț, și mi-a dat-o în brațe și m-a ajutat să se atașeze la san.
Am stat 4 sau 5 zile, nu-mi mai amintesc, cert este că ajunsă acasă deja aveam răni groaznice, coji și sânge.(bănuiesc că tu deja ști, că nu trebuie să ai răni atunci când alăptezi)
Amintirea această nu e una traumatizantă, ci era momentul în care trebuia să o atașez la san și luăm în gură o curea pliată în patru, mușcăm din ea, până se atașa fetiță la san, apoi parcă nu durea atât de mult. Rănile acestea au culminat fiindcă s-a instalat și furia laptelui, sănii erau extrem de angorjati. Primisem sfaturi legate de detensionarea sânilor la chiuvetă, cu dușuri calde, prosoape calde. Am depășit-o cu normalitate, mai ales că față reușea să-mi detensioneze sănii cu simt de răspundere.
Nu am să uit primle 3 nopți după venirea acasă,
Când am tras pătuțul lângă pat, când față dormea, iar eu mă ridicăm să văd dacă respiră, când sub nicio formă nu puteam intră în somn profund.
În nonșalanță celor 20 de ani nu mă întrebăm dacă mănâncă mai des sau mai rar, știam un lucru pe care mi-l spusese prietenă soacrei care i-a făcut băița, cât și soacră: „” Plânge, pune-o la san!”
Erau momentele noastre când maslinutele ei negre se conectau cu mine. Preferăm poziția culcat, doar avusesem epiziotomie cu 2 fire la exterior!
Am amintiri dragi despre tot ceea ce a însemnat alăptare și conectare.
Era simplu pentru mine: Plânge? San! Vrea să doarmă? San! Se trezește din somn? San! Era puțin obosită? San!
A fost relația instinctivă, împăcâtă, fără să analizez prea mult, fără să mă întreb de ce, cât, cum?
Simplu. 11 luni și 2 săptămâni. Urmă să mă întorc la muncă. Și înțărcarea am perceput-o firească, normalitate.
A două naștere, nașterea primului fiu, Mitrut
Aveam 25 de ani când am hotărât că e timpul unui frățior pentru Cătălina. Sarcina simplă, poate doar că oboseam mai mult decât prima oară. Acum lucrăm și aveam încă un copilaș de crescut, plus cele casnice, stăteam singurei acum, aveam căsuța noastră.
Anul 1998 a adus o explozie a controalelor echografice. Dacă erai însărcinată și erai din clasa medie spre sus, clar, trebuia să faci echografii lunare. Era ceva nou în urmărirea sarcinii, erai o mămică responsabilă dacă făceai asta.
Evident, că am fost urmărită de șeful de secție, doar eram cadru medical, aveam parte de cea mai bună îngrijire. Băiețelul nostru începuse să crească în burtică. Cu fiecare vizită prenatală mi se spunea: „Liliana, dar ce crește flăcăul tău!” Altă vizită „O, va avea peste 4000 de grame!”
Nu-mi amintesc ce influență au avut atunci aceste afirmații ale medicului pe care îl investisem cu încredere, dar știu ce impact au astăzi aceste afirmații: teamă, ceva ar putea să nu fie în regulă.
Știu că mi-am spus: „Bine, o să mă rup mai mult decât la Cătălina, asta este!”
Începuse să mi se spună despre gândul cezarienei fiindcă va fi foarte mare. Până atunci nu băgasem în seama, am spus că și mama mea l-a născut pe fratele meu cu 4200 grame, deci e în regulă. Nici prin gând nu-mi trecea cezariană, eu mai aveam un copil de crescut, trebuia să mă recuperez repede!
Sarcina nu era monitorizată încă în săptămâni, dar doctorul îmi dăduse termen 25 martie. Termenul acesta că fiind o ultima dată probabilă a nașterii nu-mi dădea deloc confort.
Și, iată-mă, vineri, pe 25 martie la controlul de rutină în spital, în secție. Hipertensiune arterială 160/80, edeme masive, fără proteine în urină.
„Urgent, te internezi!”
Această urgență pe mine nu m-a îngrijorat foarte mult, am gândit că hipertensiunea arterială am făcut-o fiindcă aveam emoții că mă va internă. Așa a și fost, apoi toate lucrurile s-au normalizat, dar primisem verdictul::
„Rămâi sub supraveghere până luni și dacă nu se declanșează travaliul natural, luni când mă întorc întrăm la prima ora în cezariană!”
Ih, cum a sunat asta!
Și uite așa a început operațiunea mea: „Ajutați-mă să nasc până luni!”
Discutăm cu toate moașele, colul meu era lung, închis și nicio modificare! Am luat ulei de ricin, mi s-a făcut calciu intramuscular, parcă începeau contracțiile ușoare, apoi se opreau. Stăteam internată în sectorul postoperator și vedeam cum femeile se întorc după operație și observăm starea lor.
Cunoștințele sunau să întrebe dacă am născut, prietenele cadre medicale veneau și mă încurajau, că voi naște, dar eu nimic. Trecuse o noapte în maternitate și două zile.
A intrat de garda un medic care doar făcea gărzi în spitalul județean, dar lucra într-o altă maternitate din județ. Aflând despre situația mea, mi-a introdus în colul uterin o „pastilă” (misoprostol, am aflat ulterior, induce dilatația cervixului) că să mă ajute să nasc până luni.
Povestea s-a întâmplat la ora 18.00, nu se întâmplă nimic, deja primeam gândul cezarienei. M-am culcat liniștită. Asta este.
Ora 23,45 mă îndrept către baie, pe hol, cu nevoie acută de a urină. După ce am urinat, am simțit cum a „explodat o bombă” în burtă mea, ciudată senzație, dar m-a îndoit rău și m-a sperait îngrozitor! S-au fisurat membranele, dar durerea era acută, intensă, nu puteam respiră, nu puteam să mă mișc.
Sprijinindu-mă de pereți, mă îndreptăm către cabinetul asistentelor că să le anunț.
Dilatație completă!
Uau! Când? Cum? În somn? De asta era durerea mea atât de intensă? Pastilă!? Cine să mă raționeze?! Panică! Panică!
„Liliana, împinge!!! Copilul e aici!”
„Să împing? Cum asta? Doare prea tare! Trebue să stau pe spate! O, nuuu!!! Nu pot! vreau să mai stau puțîn, să mă dau jos de pe masă! Doare! Nu pot!”
„Liliana, împinge!!”
„Nu poooot!”
„Liliana, îți omorî copilul!”
Și iată-mă trezită la viață cu acest strigat de disperare al unei moașe care nu putea gestiona situația din acel moment doar exprimând acesle cuvinte…
S-au urcat alte două moașe pe mine și au spus că sunt nevoite să mă țînă, fiindcă îmi omor copilul, eu cea care doream să mă mai lase să respir puțîn, și nu puteam să stau pe spate.
Și privesc în jur la panică lor, la țipetele lor. Nu e bine, îmi zic.
Din nou se așează cu cotul pe burtă mea și împing ele pentru mine, eu rămân în șocul meu: „Îmi omor copilul!”
Se naște Mitrut la 1,35 la 50 de minute după ruperea membranelor și de la primele dureri intense fără niciun pic de pauză.
4350 grame, nu plângea, urmăresc agitația lor și apoi începe să plângă ușor. Era un copil mare, așa cum a spus și doctorul, avea osatura bine definită cum de altfel a rămas și astăzi, că adult.
Panică? Frică? Am pierdut controlul, așa este!
Am fost surprinsă de durere și nu am știut ce să fac cu ea, am intrat în cercul fricii cadrelor medicale. Aveau dreptatea lor.
Așa cum erau ritualurile, băiatul a fost dus în secția de nou născuți, urmând că eu să rămân cu gustul endorfinei, al reușitei, un barbatel de 4350 grame!
Vizualiam travaliul cel scurt și nu-mi venea să cred cum am pierdut controlul, eu nu fac astfel de lucruri.
Zambeam, eram fericită! Se născuse barbatelul mult dorit! Se născuse natural!
Alăptarea celui de-al doilea copil, primul fiu
Îmi amintesc că în primele 24 de ore băiatul nu mi-a fost adus la san, îl vedeam, dar îmi spuneau că este mare și că are nevoie să mănânce mult, că i-au dat formulă de lapte, și că vor să-i reducă efortul de a stă la san. Nu am spus nimic, aveam încă imaginea în care se urcau pe mine și mă forțau să stau pe masă ; „Liliana, îți omorî copilul!”
Gândeam că era obosit mititelul și este un drept bine meritat să nu mănânce la început la san, credeam.
În următoarele zile din maternitate s-a atașat fără probleme și păreau că lucrurile evoluau bine în alăptare, eu nu mai aveam răni, sănii se incarcasera. Dar era alăptarea la program, la trei ore îi dădeam san, apoi rămâneau singurei în patuturile lor și plângeau. Primeau ceai sau formulă de lapte.
Venirea acasă a fost diferită făță de prima naștere, eram noi patru acum. Deja în România lui 1999 începeau să între mai multe informații despre alăptarea la program și dormitul copilului în pătuț. Ceea ce făcusem instinctiv la Cătălina, acum simțeam că nu mi se mai potrivește, aș fi vrut să controlez, să controlez cât mănâncă , de ce mănâncă, dacă e bine.
Eram o mămică care doream să controlez
Frică indusă la naștere nu mi-a dat o stare de siguranță, nu am putut să-mi acces instinctele fiindcă veșnic eram într-o stare de alertă, să-l păzesc, să fie bine. Plânsul lui declanșa în mine acea teamă :”E bine băiatul?” Astfel am cochetat în prima luna cu un biberon cu formulă de lapte. Chiar dacă ulterior mi-am spus că l-am alăptat, am realizat că am avut acea plasa de siguranță, formulă. M-am luptat cu idei de genul: „Nu ai lapte!” „Eșți prea slabă!” „Nu mănânci că vrei să slăbești !” „Că băiatul plânge că nu-i dai san cât vrea!”
Aș spune că primele 4 luni au fost oarecum dificile, chiar dacă simțeam că alăptarea funcționează, iar el creștea în greutate. M-am relaxat cu adevărat când a început diversificarea, în acea vremea se începea la 2 luni și jumătate. (acum că mă citiți, șțiți că studiile au arătat că un copil alăptat este pregătit pentru diversificare după vârstă de 6 luni)
L-am alăptat 1 an și 2 luni, în vremea când ușor începeau să între informațiile despre alăptarea până la vârstă de 2 ani.
Deci, aceeași mama, mult mai anxioasă în experianta a două în alăptare.
Cea dea treia naștere-nașterea lui Geo
Gândul celui de-al treilea frățior îl aveam de mulți ani, dar nu îndrăzneam, eu eram cea care nu îndrăzneam să pot visa. Astfel, Geo chemat de frățiorii lui a venit în viață noastră într-un moment de maturitate, 34 de ani ai mei, 14 ani ai Cătălinei, 8 ani ai lui Mitrut și 37 de ani ai soțului, Cătălin.
Discutasem serios cu soțul meu despre faptul că va fi operație cezariană și că îmi voi lega trompele după această naștere. Zis și făcut. Nu am mai discutat despre nașterea a două mulți ani, viață mergea înainte, dar la fiecare control ginecologic, medicul avea să se mire și să mă întrebe ce greutate avusese băiatul. Mă învățasem.
Așadar, planul nostru funcționa. Rămân însărcinată. Aleg să fiu urmărită de una dintre doctorițele cu care lucrăm n maternitate și mereu o asigurăm că se va încheia cu cezariană, de altfel, toate colegele mele nășteau prin cezariană, era vreamea când erai printre privilegiați dacă medicul te cezaria, 2007.
Și iată, că flacaiasul nostru din burtică începea și el să crească mult, primesc acelaeasi mesaje:
„E mare, Liliana, ai toate șansele să ajungă la 5000 grame”
Nu mă îngrijorăm, doar o să fie cezariană, nu o să simt nimic, dar doctoriță mea nu era liniștită: „Faci diabet gestational, hipertensiune!” Și iată-mă la 32 de săptămâni (în 2007 deja era introdusă vârstă de gestație în săptămâni) începând să țîn regim. M-am reglat din alimentație și iată-mă la vârstă de 39 de săptămâni, cu un bebe anticipat de 4000 de grame. Era iunie, copilul meu se putea naște oricând și mai mult, se putea naște chiar în iulie că tatăl lui, sora lui și mami.
Medicul meu urmă să plece în concediu, de aceea a vrut să mă vadă înainte de a pleca, să știe dacă mă operează imediat după ce se întoarce sau înainte.
Era ziua aceea când consultul la medic era la ora 18.00 dar până atunci am alergat într-una, depus acte financiare, bănci, coafor, cosmetică. Singură cu mășînă prin oraș.
Ajung la controlul de rutină, fără să simt nimic, de parcă aș fi avut cum, fiindcă ziua îmi fusese atât de agitată…
„Liliana, ai dilatație 3, rămâi să te operez!”
Ih, nu cred, am gândit colul la secundi și tertipare poate fi deschis 2-3 cm, fără probleme și să nu se declanșeze travaliul.
I-am zis doctoriței că vreau să merg acasă să-mi pregătesc copiii pentru plecare și apoi mă întorc. Nu a fost de acord, dar a acceptat.
Contracțiile le-am perceput abia în mășînă, în drum spre casă. În timp ce pregăteam toate cele pentru copiii mai mari, simțeam cum contracțiile încep mai profunde. Aveam timp să le ascult acum.
Știam că trebuie să mă întorc pentru cezariană, medicul meu era de garda, dar deja nu prea mai aveam pace.
Hm, contracții?
Ce m-am temut eu că o să trăiesc iar frică declanșării travaliului unui copil cu greutate mare la naștere și am ales cezariană, iar micuțul acesta vrea să se nască natural. Uh!
Mă sună colegele din secție:
„Liliana, te așteptăm pentru cezariană, hai mai repede!””
Ih, cum a sunat asta! Cum mă simțeam!
Mă duce soțul meu cu mășînă. Ajung la 21.00 la spital. Contrcatiile prietenoase dar regulate. Nu aveam timp să le acord atenție, începusem să fiu zdruncinată.
„Contracții? Copilul vrea să se nască? Și eu aleg operația?”
„Ce fac, Doamne? Ce fac, Câtă? „
„Câtă, spune-mi tu ce să fac, să nasc sau să mă operez cum am planificat?”
„Nu știu, fă cum simți!”
„Te urăsc” veni răspunsul meu!
Aveam nevoie să-mi spună ce să fac!
Aveam nevoie atunci să pot lua o hotărâre!
Ulterior, i-am mulțumit! Și le mulțumesc tuturor tăticilor care nu își influențează soțiile în alegerile cu privire la modul nașterii!
Agitație mare în blocul de naștere, eu întârziam să apar, după ce plecasem acasă cu dilatație 3, acum aveam dilatație 5. Hm, destul, că la Cătălina, când am ajuns la spital.
Pe masă de nașteri, după efectuarea controlului colului, pe o parte erau colegele mele de pe neonatologie care doreau să-mi țînă de urat, dar nu puteam privi, nu puteam ascultă, doreau să mă încurajeze și să-mi spună cât de repede se va încheia cezariană, dar nu le puteam ascultă.
M-a așezat pe pat și doctoriță mi- a spus că îmi mai da puțîn timp să mă gândesc, apoi hotărâm.
Camera s-a golit. Contracțiile mele deveneau intense și mă scoteau din starea de confort, nu mai puteam ascultă, gândi, doar închideam ochii și respirăm. Îmi era bine așa.
În partea stânga a intrat asistență de pe blocul operator care mi-a spus ferm, prietenește, convinsă fiind că o înțelegeam:
„Liliana, te hotărășți o dată dacă te operezi sau naști fiindcă vreau să pregătesc instrumentarul pentru sperilizare după cezariană, și ști că pot duce instrumentarul doar până la 24.00”
Oh, cum m-am simțit!
Nu aveam cum să o înțeleg că și colegă atunci, eram o femeie în travaliu! Când vorbim despre mine, vorbim despre instrumente și sterilizare? Nu a fost un mod în care să mă convingă!
M-am întors cu spatele, m-am făcut că nu o aud.
O mâna caldă peste mâna mea. Mă înmoi. Las toată căldură mâinii să mă cuprindă. E atât de bine. Această mâna pare că mă înțelege. Deschid ochii. Moașă care se ocupă de travalii, doamna Violetă.
„Liliana, dacă lucrurile merg la fel de bine că până acum într-o ora și jumătate nașți și nu e cazul să te operezi, dacă nu-ti dorești!”
A fost vocea, mâna ei, direcția pe care le căutăm și de care aveam nevoie. Pe o parte în liniște, pe pat, am purtat următoarele contracții. Doar o voce blanda îmi spunea :
„E perfect, Liliana! Ușor, ușor, dragă mea!”
Doctoriță mea a făcut apoi echipa cu moașă și la 23,25 s-a născut Geo. Ușor! Atât de ușor! Atât de multă pace în alegere!
Geo băiețelul lungan de 3900 grame. Lung și slăbuț, care nu a apucat să se îmbrace în cărniță fiindcă mami a ținut regim pentru diabet gestational și hipertensiune arterială.
Geo puiul care a avut apgar 9!
Oh, câteodată e bine să nu ști atât de multe, dar iaca că și aici m-am frământat legat de starea lui Geo.
S-a colorat mai greu și a stat toată noaptea la oxigen. Colegele mele îmi spuneau că își va reveni, să stau liniștită, dar pe foaia mea scria 39 săptămâni, iar medicul neonatolog îl văzuse de 37 de săptămâni. La limita. Sufletul meu știa că el ar fi putut să se nască în iulie. Oare chiar s-a declanșat natural travaliul meu sau la controlul de rutină medicul a indus travaliul? De ce Geo 37 de săptămâni? De ce se colorează mai greu?
Alăptarea celui de-al treilea copilaș George
Circulă între noi o vorba că dacă copilul ajunge să între în terapie și nu stă suficient cu mama cresc șansele că zilele lui de terapie să fie mai multe (atunci nu aveam informațiile pe care le am acum, am devenit Educator Lamaze, consultant în alăptare după nașterea lui Geo)
Așadar, Geo mi-a fost adus în salon, chiar dacă părea că avea un plâns scancit, am încercat să îl atașez la san, părea că obosește, de aceea i s-a administrat formulă de lapte în primele 24 de ore.
Din a două zi de salon, micuțul meu a fost puternic, s-a atașat la san, secreția de lapte suficientă, starea generală bună.
Era în floare vremea alăptării la program și administarea ceaiurilor de colici, picăturilor de colici, a miturilor legate de alimentația mamei.
De această dată instinctele au fost undeva sus, am alăptat la cerere, fără picături de colici, scriam pe forumuri atunci și le spuneam tuturor mămicilor că nu există colici și că mănânc orice, era iunie 2007.
Însă existau niște momente de deconectare, de frică când ocazional, până la vârstă de 3 săptămâni, îi mai ofeream câte un biberon cu formulă de lapte.
Am conștientizat acest moment, că este despre frică mea de a nu i se întâmplă ceva copilului, frică declanșată la naștere, atunci când a venit colegă mea, prietenă și mi-a spus:
„Liliana, ai lapte suficient, Geo este în regulă!”
Am avut nevoie de o persoană din exterior, de încredere, care să mă ajute să ies din această buclă a fricii de a nu i se întâmplă ceva copilului.
Ulterior, Geo a fost manechinul pentru cursurile pe care le-am predat , am devenit Educator Lamaze certifical internatonal în 2008, consultant în alăptare în 2010.
Iar la vârstă de 1 an și 6 luni, a urmat o intarcare prin vorbe, un echilibru între EU-ul meu interior și nevoile lui.
Astăzi cred că povestea nașterii trebuie spusă și înțeleasă, iar o autoritate în domeniu să poată face această distincție clară între frică declanșată la naștere și realitatea prezența a copilului, iar eu prin formarile mele, ajut mamele în acest sens
Programează o consultație!
Urmărește video-urile pe care le-am pregătit special pentru ține!
Aici am structurat cea mai importantă informație care să te ajute în tranziția ta că mama: sarcina, naștere, alăptare